Am vazut filmul lui Slavomir Popovici acum 21 de ani. Si stateam prostit. Exista astfel de documentar? Cum dracului? In afara de jurnalele vazute inaintea filmelor eu nu mai chibitasem nimic.

Cu Slavomir Popovici s-a nascut in capul meu documentarul.

Daca ar fi fost doar atit, interesul ar fi azi mort. Slavomir mi-a ridicat brusc si iremediabil stacheta. “Soarele negru” este dupa mine cel mai bun, frumos, mindru, adevarat, nebun, solemn film documentar facut in Romania. Nimic nu-l egaleaza.

Desenele de pe covoare vechi. Desenele vorbesc, se pun pe o tesatura de dialog despre viata si moarte. Tesatura de versete-vorbe de letopiset, de carte veche. Simplu: nastere-viata-moarte. Profunzimi de te ard. Detalii de ti se urca parul maciuca.

Pe fundal, muzica de ti se taie respiratia. E incredibil ca exista un asemenea film. “Soarele negru”.

Slavomir Popovici

(1930-1983)

• Născut în 1930, la Vîrşeţ, în Serbia. În 1949 trece graniţa în România.
• Între 1951- 1956 este student al Facultăţii de Regie din Bucureşti.
• Imediat după facultate se angajează la Studioul de film documentar ”Alexandru Sahia”.
• Primul film pe care îl face este unul despre pionieri, dar neconvenţional. Inventează Ziua nasturilor bine cusuţi, cărora pionierii le cîntau un imn…
• Împreună cu colegii săi Erich Nussbaum şi Catrinel Oproiu scrie un manifest al filmului documentar prin care cere să se facă filme reale, cu mijloace moderne.
• Toate filmele lui au avut probleme, au fost cenzurate, nu îl reprezintă în totalitate.
• La Uzina (1963, imagine-Costea Ionescu), de pildă: au fost zeci de vizionări pînă cînd Răutu, şeful ideologiei în anii 60, cînd Slavomir a refuzat să facă modificările, a vrut să-i impute costul filmului. Viziunea ciopîrţită a prezentat-o muncitorilor de la uzina în cauză (”1 mai” din Ploieşti) care trebuiau să înfiereze filmul. Secretarul cu propaganda pe judeţ (Sîrbu) a spus că îi place filmul şi aşa l-au lăsat.
• Romanţe aspre (1965) – a durat un an pînă l-au aprobat. Şi pe acesta au vrut să i-l impute. Pînă la urmă, a recurs la comentariul lui Ştefan Augustin Doinaş ca să-l salveze. Deşi atît de ciopîrţit, cînd au venit în România membrii Festivalului de film de la Oberhausen, au spus că doar pe acesta vor să-l selecţioneze. Pentru Oberhausen Slavomir a făcut o variantă foarte bună, remontată.
• După cele două aventuri cu filme din realitate, Slavomir a hotărît să facă numai filme de artă veche şi etnografie. Şi aşa a avut probleme, de pildă cu Bun ca ziua ( 1974), unde a fost acuzat că filmările sînt prea realiste, şi nu gen Cîntarea României.
• La Soarele negru ( 1968) – iniţial – textul era doar prohodul. Brad, şeful cinematografiei de atunci, nu a fost de acord. De aceea, textul a trebuit refăcut: l-a scris împreună cu Gabriela Ionescu, scenarist (imagine – Doru Segal, consultant – Corina Nicolescu). Filmul a luat Premiul pentru cel mai bun documentar la Ciudad de Panama în 1969.
• Ciclul etnografic Semne (1970-1971) a fost făcut pentru televiziunea română, cînd Cornel Todea era director. Una din probleme – a fost că în comentarii (făcute împreună cu Gabriela Ionescu) i s-a interzis să pronunţe cuvîntul ”moarte” . În loc de moarte a spus ”bătrîneţe”.
• În 1982 – a scos o Antologie de poezie sîrbească veche în colaborare cu Marin Sorescu.
• În anii 60 s-a întors de cîteva ori înapoi în Iugoslavia, cît a trăit tatăl său. În 1965 a vrut să se întoarcă definitiv, dar a renunţat, rămînînd toată viaţa în România.
• Ultimul său film, Nuntă pe Valea Caraşovei, din 1983, despre comunităţile sîrbeşti din Banat a rămas neterminat (el fiind montat într-o formă finală ulterior şi accesibil vizionării).

Tags: MTR, Slavomir Popovici, Soarele negru

This entry was posted on Tuesday, February 9th, 2010 at 5:26 pm and is filed under m-am nascut cu cultura mea. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.